Ploaia te face sa fi melancolic, sa te gandesti la trecut,
sa ai regrete. Ploaia, ca si noaptea, este un bun sfetnic. Privind pe geam
stropii cazand pe asfaltul gri, scuturandu-se din norii ca de otel care nu au
lasat nicio raza de soare sa incalzeasca pamantul ce geme de inceperea unei noi
vieti, m-am gandit la trecut. Nu la trecutul meu ca persoana, ci la trecutul
orasului meu natal. Despre Bucuresti s-au scris sute de volume, istorie pura,
povesti si povestiri, memorii, si Bucurestiul va ramane vesnic sursa de
inspiratie pentru cei care stiu sa vada dincolo de zidurile inalte ale
cladirilor moderne, dincolo de agitatia cotidiana, dincolo de prezent. Sau mai
bine spus, pentru cei care reusesc sa foloseasca prezentul pentru a evidentia
frumusetea si miticul trecutului.
Iesind afara dupa o zi lunga de stat la birou aerul rece si
picaturile monotone m-au racorit indata. Susurul apei ce se prelingea pe
trunchiurile copacilor, mugurii ce abia stateau sa infloreasca, vantul cu miros
de inceput de primavara, m-au facut sa renunt la mersul acasa. Asa ca am pornit
agale, intai prin ploaie apoi adapostindu-ma sub o umbrela la fel de gri ca
cerul si asfaltul, spre cea mai frumoasa strada a Bucurestiului: Soseaua
Kisseleff. Numele este un omagiu adus
celui care a proiectat-o in anul 1832, generalul conte rus Paul Kisseleff.
Taind padurea care marginea aceasta parte a Bucurestiului, de-a lungul soselei
au fost amenajate gradini de o frumusete deosebita. Gheorghe Bibescu si fratele
acestuia, urmasul la tron, Barbu Stirbey, au gasit in peisagistul Mayer acel om
plin de talent si de bun gust care a reusit prin harul sau ca creeze o oaza
verde de care ne bucuram pana in zilele noastre. O descriere deosebit de
pitoreasca se regaseste in „Bucurestii, ghid istoric si artistic” al lui
Grigore Ionescu (ed Fundatia pentru Literatura si Arta „Regele Carol I”1938).
Acesta surprinde farmecul si unicitatea soselei vechi de mai bine de 100 de ani
astfel: „Inverzita, inflorita si rasunatoare de cantecul pasarilor in timp de
vara, acoperita de zapada sau sclipitoare de promoroaca in timpul iernii,
soseaua Kisseleff ofera ochiului, pe tot parcursul ei si in toate anotimpurile,
perspective incantatoare. Palatele, monumentele publice, muzeele ca si vilele
particulare cladite in tot lungul ei, in epoci si stiluri diferite, sunt toate
inconjurate de gradini sau ascunse printre boschete fermecatoare”. Intr-o zi putin aglomerata o plimbare pe
Kisseleff este o desfatare a simturilor si o acumulare de noi cunostinte ce vor
ramane vesnic incrustate in inimile trecatorilor.
Plimbarea mea a inceput de la intersectia strazii
Docentilor cu soseaua Kisseleff. Pe partea stanga se inalta Hotel Triumf, opera
a arhitecului Petre Antonescu. Construita ca imobil de locuinte pentru
angajatii BNR in anul 1935, somptuoasa cladire a fost ridicata pe locul unde se
afla casa de vara a familiei Barcanescu si unde a locuit o buna bucata de vreme
Mihail Kogalniceanu, alaturi de care se
afla si casa in care a locuit pictorul Stefan Luchian. Astazi, hotelul domina
prin marimea lui si prin culoarea rosie a caramizii aparente din care este
construit. Intrarea este somptuoasa, in fata lui desfasurandu-se o gradina
strajuita de brazi inalti. Vara mirosul trandafirilor si cantecul greierilor
din noapte te fac sa visezi la o lume fermecata, o lume a balurilor, a
rochiilor cu volane si a palariilor cu boruri mari, enigmatice, la domni cu
monoclu si la dueluri romantice.
Putin mai sus se inalta la fel de impunatoare Casa Toma
Stelian, fost avocat, politician roman, ministru al justitiei, ministru al apararii
si un mare colectionar de arta. Construita in anul 1914 de catre arhitecul Ion
D. Berindey, aceasta a fost donata statului roman in anul 1931, astazi adapostind
sediul central al PSD. In anul 1925 a functionat ca Muzeu, unul din cele mai
bine organizate din capitala, cuprinzand o bogata colectie de picturi, gravuri
si sculpturi, o biblioteca cu circa 2000 de volume, colectii de reviste straine
complete si reviste de arta.
Nu departe, pe partea dreapta, o alta cladire atrage
atentia prin stilul stitlul clasic neoromanesc, prin sobrietate si maretie.
Palatul Kisseleff, fosta casa boiereasca a lui Candiano Popescu, avocat,
ziarist si general al armatei romane, si Constantin Iarca, mosier, om politic
liberal, deputat si fost primar al Buzaului, a fost extins si refacut dupa anul
1910 de catre arhitectul Grigore Cerchez pentru a deservi ca resedinta
membrilor familiei regale (Carol al II-lea, principesa Elena, Mihai I şi regina
Elisabeta a Greciei) pana in anul 1940. Palatul a fost donat de rege Ministerului
Invatamantului dupa ce matusa acestuia s-a mutat in Palatul Herastrau in timpul
celui de-al doilea Razboi Mondial. Pana la inceputul anilor 1980 Palatul
gazduia sediul Ambasadei Sovietice. Prin anii 1981 -1982 palatul a fost
transformat in camin studentesc. Aceasta transformare a necesitat si
construirea unor corpuri anexe iar sapaturile pentru fundatie au dus la gasirea
ramasitelor mai multor legionari executati si ingropati pe aceste locuri.
Pe aceeasi parte, la cateva minute de mers, se afla Vila
Vasile Ganescu, construita in anul 1901 dupa planurile arhitectului I.D.Berindei.
In constructia in stil elvetian si-a desfasurat activitatea timp de 10 ani
(1918-1928) faimosul restaurant Chateaubriand. Astazi, cladirea impresioneaza
prin eleganta ei. Imbinarile de lemn si forma ferestrelor denota maiestria
arhitectului care a reusit sa creeze ceva unic, simplu si, in acelasi timp,
sofisticat.
La intersectia Soselei Kisseleff cu Strada Ion Mincu se
poate admira Vila Principesei Adina Woroniecki, vaduva lui Take Ionescu, prim-ministru
al Romaniei Mari intre 1921 si 1922. Adina Cordescu,nascuta Olmazu, era mult
mai tanara decat viitorul ei sot, acest lucru devenind subiect de barfa pentru
gurile rele. Dupa trei ani de la casatoria celor doi, Take Ionescu moare de
febra tifoida la Roma, vaduva sa devenind doamna de onoare a Reginei Maria. In
anul 1929 se casatoreste cu printul polonez Korybut Woroniecki. Finalizata in
vara anului 1940, casa poarta semnatura arhitectului de origine evreica
Alexandru Zaharia (numele real: Zusman). Stilul venetian cu coloane bogat
ornamentate la capatul carora se regaseste blazonul familiei ii da un aer
aparte. Dupa nationalizarea din 1949 de catre regimul comunist, printesa a
continuat sa locuiasca in bucataria casei pana la moartea sa in anul 1975. Astazi,
frumoasa vila se degradeaza incetul cu incetul din lipsa de interes a
autoritatilor sprijinita de legile defectuoase ce ne guverneaza.
De asemenea, in aceeasi intersectie, pe partea stanga, o
gradina de vara si o cladire modesta, dar eleganta, construita in stil romanesc
dupa planurile lui Ion Mincu in anul 1891, ce are ca materiale principale de
ornament lemnul cioplit si teracota smaltuita, te fac sa te opresti o clipa in
care iti doresti doar cateva minute de odihna langa fantana din mijlocul
curtii, sub arborii seculari. La inceputul secolului al XX-lea, Bufetul de la
Sosea atragea ca un magnet lumea buna a orasului care venea sa il asculte
cantand pe Grigoras Dinicu, violonist si sef de taraf. De asemenea, Bufetul era
locul preferat de intalnire al amorezatilor care veneau aici pentru a manca fruptura
la gratar si a bea bere. Astazi, Bufetul poarta numele de Casa Doina, insa
indeplineste aceeasi functie pentru care a fost construit: aceea de restaurant
de lux.
Intrand in parcul Kisseleff pe prima alee, mi-am continuat
drumul catre Piata Victoriei. M-am inclinat majestuos in fata marelui poet
Ovidiu al carui bust troneaza aceasta alee principala. Si asa am ajuns in fata unui alt monument ce
uimeste prin masa sa ( inaltime de 10,5 m;
diametru 3 m; greutate de 50 tone).
Opera a sculptorului Ion Bolborea, monumentul a fost inaugurat la 27 aprilie
2000 cu prilejul implinirii a 170 de ani de la infiintarea infanteriei romane.
Din acest punct o alta cladire atrage atentia. Este vorba de actuala scoala
gimnaziala nr 11 Ion Heliade Radulescu. Infiintata in anul 1896 sub numele de
Scoala Comunala Mavrogheni, scoala este o continuare a celebrei scoli de
meserii ce apartinea domeniului Mavroghenilor. Aceasta scoala s-a remarcat la
inceputul anilor 1850 cu doua reusite tehnice realizate chiar de catre elevi: inlocuirea
sobelor de teracota folosite la incalzirea cu lemne a localului cu incalzirea
cu ajutorul aerului cald captat de la vatra bucatariei si transportat printr-o
conducta de olane; si sistemul vechi de iluminare cu lumanari al scolii este inlocuit
prin procedeul de iluminare cu lampi cu unt de rapita sau cu gaz.
In spatele scolii, ferita de zgomotul strazii si de ochii
indiscreti ai curiosilor, sta ascunsa o mica bisricuta alba. Intrarea in curte
este strajuita de o poarta impozanta. Micuta biserica a fost ridicata in anul
1787 de catre voievodul Nicolae Petre Mavrogheni si sotia acestuia drept
multumire pentru ca fiica lor scapase de o boala incurabila. Se spune ca Voda
Mavrogheni ducea o viata plina de aventuri. Ii placea sa isi faca singur
dreptate, sa cutreiere capitala in lung si in lat deghizat in fel si chip
pentru a nu putea fi recunoscut si pentru a putea observa in voie cum merg
treburile tarii. In contradictoriu cu acest comportament, Voda Mavrogheni era
extrem de extravagant pentru acele vremuri. Ii placea sa iasa la plimbare in
calesti straluctoare trase de patru cerbi cu coarnele aurite sau insotit de un
adevarat alai. Bineinteles ca stilul lui de viata nu a atras simpatia boierilor
care nu au ezitat sa il porecleasca „pozna a firii” sau „nebunul”. Cu toate
acestea, poporul l-a indragit foarte mult pentru implicarea de care a dat
dovada in a le crea un trai mai bun. Pe domeniul lui, intins pe 16 hectare,
Voda Mavrogheni a construit nu doar biserica mai sus amintita sau scoala de
meserii, ci si un spital incapator (Spitalul Filantropia de astazi), o fantana
publica unde se colecta apa adusa prin conducte de ceramica de la Izvoarele
Cretulesti, o tipografie, un frumos chiosc pentru ceasurile tihnite de
dupa-masa, un obor de vite, al doilea targ tinut saptamanal dupa cel al Mosilor
care se intindea pe actualul teren pe care astazi sunt construite Institutul
Geologic si Muzeul Taranului Roman.
In curtea bisericii se gaseste mormantul principesei Zoe
Bagration (nascuta Vacarescu) alaturi de mormantul comun al familiei Filipescu;
mormantul lui Mihail Constantin Sutu si al sotiei sale, Ecaterina- piatra de
mormant a printului M.C. Sutu este reprezentata de un obelisc impunator ce are
la baza o fotografie a acestuia in care este imortalizat in toata eleganta lui,
imbracat in frac si purtand celebrul papion al epocii, incadrata de doi
heruvimi; impozanta cruce de mormant a lui Ion Heliade Radulescu, dar si
mormantul lui Horia Bernea, intemeietorul Muzeului Taranului Roman. Atentia
mi-a mai fost atrasa de fantana construita la ordinul Elenei Aubert in memoria
fiicei sale, Mariea. Se spune ca Mariea a fost amanta lui M.C. Sutu. Ascunsa
dupa mareata intrarea in curtea bisericii se regaseste opera sculporului Mircea
Spataru: 7 lumanari care ard deasupra unei pietre de mormant. Simbolistica acestei opere a regretatului mare
sculptor va las pe voi sa vi-o deslusiti. Consider ca fiecare trebuie sa si-o
gaseasca in adancul sufletului sau, sa o priveasca din unghiul in care este
obisnuit sa priveasca, sa se deschida siesi insusi pentru a lasa loc sa intre
noilor sentimente de compasiune, de calm si de liniste, de iubire si de
fericire adevarata izvorate dintr-un suflet cu adevarat curat.
Si asa am ajuns la celebrele cladiri ce astazi adapostesc
trei dintre muzeele de seama ale Bucurestiului: Institutul Geologic, Muzeul
Taranului Roman si Institutul de Stiinte Naturale Grigore Antipa. Insa despre
acestea si celebra Piata a Victoriei voi vorbi altadata...