Str Take Ionescu - Pta Lahovary - Str Dionisie Lupu - Str Pictor Arthur Verona

MC Donald’s Piata Romana, punct de intalnire pentru majoritatea bucurestenilor, atrage ca un magnet, neincetat, de luni pana duminica, pe calduri toride sau geruri naprasnice. M-am oprit in mijlocul agitatiei. Stau in fata unei florarii rudimentare si privesc florile aproape vestejite. Pacat de ele! Singurii, o mana pe bujori roz, iti imprumuta din prospetimea lor. A venit vara. O vara timpurie care a adus cu ea tantari uriasi, nori de praf si noxe, nervi dilatati la maxim...incendii si constructii noi. Cam asa merge treaba. Esti in proprietatea unei case ce se afla in patrimoniul national, te intereseaza doar terenul ultracentral pe care sa ridici o cladire moderna de birouri sau de locuinte de lux, o lasi sa se degradeze si, atunci cand procesul este prea indelungat, se aranjeaza cu un incediu provocat de un scurtcircuit sau izbucnit din cauza oamenilor strazii care si-au gasit adapost in propria ta casa. Suntem martorii unor astfel de evenimente an de an. Nu exista o lege care sa protejeze cladirile istorice asa ca tot ce ne ramane de facut este sa le admiram cat inca mai exista.

Intrand pe Str. Take Ionescu zgomotul marelui bulevard se pierde incetul cu incetul. Pe stanga, lipita de blocul ce margineste bulevardul, casa omului de stat si diplomatului Take Ionescu ramane martora evenimentelor trecute, dar si ale celor ce vor urma. Cumparata la licitatie publica in anul 1897, Take apeleaza la arhitectul elvetian Louis Blanc pentru adaugarea unei constructii noi, dar si pentru restaurarea fatadei dinspre strada a vechii cladiri. Lipsita de lumina naturala in urma construirii blocului Leonida, Adina Woroniecki, vaduva lui Take Ionescu, vinde casa Ministerului de Justitie. Incepand cu anul vanzarii, 1935, pana in prezent, fosta resedinta a gazduit Consiliul Legislativ (pana in anul 1950) si Institutului de Etnografie si Folclor „Constantin Brailoiu“ (prezent). Si astazi casa se remarca prin abundenta decorativa a peretelui stradal, in opozitie cu  celelate ziduri care sunt lipsite de elemente decorative. Nici interioarele nu erau luxoase. Incaperile casei aveau la parter lambriuri de lemn si mobilier incastrat, o scara din lemn in spirala ce urca la etaj unde era salonul, camera de muzica, un alt birou, dormitoarele, sera. Take primea audiente in salonul de la parter. Aici peretii erau acoperiti de o biblioteca fara geamuri unde, pe langa cartile legate in piele rosie, se afla portretul primei sale sotii, Elisabeth (Bessie) Richards.  Privind-o, nu poti sa nu te gandesti la Take prin prisma colegului sau de breasla, Ion G. Duca:"era mai presus de toate un fermecator, dar farmecul lui nu izvora atat din inteligenta, cat din sufletul sau. Totul il interesa si totul il pasiona. Conversatia era de asemenea plina de colorit, amintiri, anecdote, descrieri de-o minunata putere evocatoare". 

Lipita de fosta casa a lui Take Ionescu se afla Casa Constantin Xeni, secretarul acestuia. Astazi casa gazduieste sediul ACR (Automobil Clubul Roman).

Mergand spre Piata Lahovary, la nr 9 se afla Casa Assan sau Casa Oamenilor de Stiinta. Construita in anul 1906, casa a fost locuita de fratii Gheorghe si Vasile Assan, proprietarii morii cu aburi intemeiate de tatal lor care a monopolizat o vreme productia de faina a tarii. Brazil G. Assan a fost primul roman care a efectuat o calatorie in jurul lumii si cel care a avut automobilul cu nr 1 din Bucuresti. Ridicata dupa planurile arhitectului Ion D. Berindei, Casa Assan este o bijuterie a stilului neoclasic francez. Frumusetea si eleganta nu i-au fost stirbite de trecerea timpului, ba din contra. Astazi, casa are un farmec deosebit. Iubitorii de frumos o cauta cu ardoare, iar ea, ca o adevarata curtezana, isi deschide usile spre a se lasa admirata. Salonul Oglinzilor si Candelabrelor, Sala de Sah, Sala Zodiac, Sala de Consiliu ori Sala Edison te imbie cu racoarea lor. Interioarele elegante, vitraliile fermecatoare, fotoliile capitonate in matase sau tapisate in piele de Cordoba, peretii lambrisati pana in tavan te transpun intr-o lume pe cat de veche pe atat de noua pentru noi, cei ce traim zilnic inconjurati de modernul parca din ce in ce mai sufocant. In spate, scara monumentala din piatra este impresionanta prin grandoarea ei. Coborandu-i treptele ajungi intr-o gradina amenajata unde poti servi un pranz incununat de atmosfera pariziana.

Lasand in urma frumosul edificiu, am intrat pe Str. Dionisie Lupu. Aici, la nr 80, pe jumatate acoperita de coroana unui arbore batran, se afla casa in care a locuit Ghe. Titeica, matematicianul si pedagogul roman care prin munca lui continua a reusit sa ridice nivelul invatamantului matematic din tara noastra. 

Mergand inainte, am intrat pe Str. Pitar Mos unde, pe partea stanga, intr-o gradinita cu flori, la umbra copacilor, se inalta Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ – Pitar Mos. Construita in anul 1795, biserica se bucura de ziduri groase de aproape un metru ce au favorizat existenta sa de-a lungul veacurilor. Pisania din anul 1898 marturiseste urmatoarele: "Aceasta sfanta biserica s-a cladit in anul 1795, sub domnia lui Alexandru Moruzi Constantin Voevod, si s-a refacut in anul 1898, sub domnia M.S. regelui Carol I, in timpul arhipastoririi P.S. Iosif Gheorghian, fiind ca presedinte de ministri Dl. D.A. Sturza si primar al capitalei Dl. C.F. Robescu. Refacerea acestui sfânt lacas s-a executat dupa neobosita staruinta a D-lor epitropi Alexandru Antimescu, preotul Bocancea Alexandru si Ion St. Brateanu, dupa planul si conducerea D-lui architect Stefan Ciocirlan, de catre D-l Gheorghe Stefanescu ca antreprenor. Pictura s-a executat de D-l Fritz Elsner, pictor." Din pacate pe poarta bisericii atarna un lant, iar pe gard un afis anunta consolidarea ei. Poate ca data viitoare voi avea ceva mai mult noroc si voi putea sa admir singura fresca originala a carei pictor a ramas necunoscut pana in zilele noastre.

La intersectia strazilor Pitar Mos cu Arthur Verona se afla o alta casa de o reala importanta pentru noi: casa arhitectului Ion Mincu. Construita inainte de anul 1890, este unul din primele exemple de arhitectura neoromaneasca, de unde si valoarea inestimabila a acestui edificiu. Astazi, dupa o restaurare completa, casa apartine Ordinului Arhitectilor din Romania. Si aici, poarta era inchisa. Stiam ca se poate vizita, insa nicaieri nu am gasit vreo informatie oficiala privind orarul.

Intorcandu-ma pe str Dionisie Lupu am punctat o raritate a stilului romantic din Bucuresti. Cu o gradina ce si-a pierdut din fastul de altadata, casa Librecht-Filipescu ramane in continuare o dovada a unui stil somptuos ce atrage atentia de la distanta. Construita in jurul anului 1860, casa a apartinut bancherului Cezar Librecht, director pe atunci al Postelor si omul de incredere al domnitorului Al.I. Cuza. Acuzat de coruptie pentru ca si-a insusit bani publici, Librecht a parasit Principatele Unite in anul 1866. Imediat dupa plecarea lui, casa a fost ocupata de amanta domnitorului, Maria Obrenovici. Dupa un timp insa a fost scoasa la licitatie si cumparata de de maresalul Palatului Regal, Gheorghe C. Filipescu. Astazi poarta numele de Casa Universitarilor si gazduieste saptamanal evenimente culturale, reuniuni stiintifice, conferinte de presa.

Dupa scurta incursiune in timp am intrat la Gradina Verona unde mi-am incantat simturile cu aroma deosebita a unei limonade cu menta intr-un cadru idilic, departe de zgomotul orasului si de arsita acestei veri mult prea timpurii.

Soseaua Kisseleff intre Str Docentilor si Str Monetariei

Ploaia te face sa fi melancolic, sa te gandesti la trecut, sa ai regrete. Ploaia, ca si noaptea, este un bun sfetnic. Privind pe geam stropii cazand pe asfaltul gri, scuturandu-se din norii ca de otel care nu au lasat nicio raza de soare sa incalzeasca pamantul ce geme de inceperea unei noi vieti, m-am gandit la trecut. Nu la trecutul meu ca persoana, ci la trecutul orasului meu natal. Despre Bucuresti s-au scris sute de volume, istorie pura, povesti si povestiri, memorii, si Bucurestiul va ramane vesnic sursa de inspiratie pentru cei care stiu sa vada dincolo de zidurile inalte ale cladirilor moderne, dincolo de agitatia cotidiana, dincolo de prezent. Sau mai bine spus, pentru cei care reusesc sa foloseasca prezentul pentru a evidentia frumusetea si miticul trecutului.

Iesind afara dupa o zi lunga de stat la birou aerul rece si picaturile monotone m-au racorit indata. Susurul apei ce se prelingea pe trunchiurile copacilor, mugurii ce abia stateau sa infloreasca, vantul cu miros de inceput de primavara, m-au facut sa renunt la mersul acasa. Asa ca am pornit agale, intai prin ploaie apoi adapostindu-ma sub o umbrela la fel de gri ca cerul si asfaltul, spre cea mai frumoasa strada a Bucurestiului: Soseaua Kisseleff.  Numele este un omagiu adus celui care a proiectat-o in anul 1832, generalul conte rus Paul Kisseleff. Taind padurea care marginea aceasta parte a Bucurestiului, de-a lungul soselei au fost amenajate gradini de o frumusete deosebita. Gheorghe Bibescu si fratele acestuia, urmasul la tron, Barbu Stirbey, au gasit in peisagistul Mayer acel om plin de talent si de bun gust care a reusit prin harul sau ca creeze o oaza verde de care ne bucuram pana in zilele noastre. O descriere deosebit de pitoreasca se regaseste in „Bucurestii, ghid istoric si artistic” al lui Grigore Ionescu (ed Fundatia pentru Literatura si Arta „Regele Carol I”1938). Acesta surprinde farmecul si unicitatea soselei vechi de mai bine de 100 de ani astfel: „Inverzita, inflorita si rasunatoare de cantecul pasarilor in timp de vara, acoperita de zapada sau sclipitoare de promoroaca in timpul iernii, soseaua Kisseleff ofera ochiului, pe tot parcursul ei si in toate anotimpurile, perspective incantatoare. Palatele, monumentele publice, muzeele ca si vilele particulare cladite in tot lungul ei, in epoci si stiluri diferite, sunt toate inconjurate de gradini sau ascunse printre boschete fermecatoare”.  Intr-o zi putin aglomerata o plimbare pe Kisseleff este o desfatare a simturilor si o acumulare de noi cunostinte ce vor ramane vesnic incrustate in inimile trecatorilor. 

Plimbarea mea a inceput de la intersectia strazii Docentilor cu soseaua Kisseleff. Pe partea stanga se inalta Hotel Triumf, opera a arhitecului Petre Antonescu. Construita ca imobil de locuinte pentru angajatii BNR in anul 1935, somptuoasa cladire a fost ridicata pe locul unde se afla casa de vara a familiei Barcanescu si unde a locuit o buna bucata de vreme Mihail Kogalniceanu, alaturi de  care se afla si casa in care a locuit pictorul Stefan Luchian. Astazi, hotelul domina prin marimea lui si prin culoarea rosie a caramizii aparente din care este construit. Intrarea este somptuoasa, in fata lui desfasurandu-se o gradina strajuita de brazi inalti. Vara mirosul trandafirilor si cantecul greierilor din noapte te fac sa visezi la o lume fermecata, o lume a balurilor, a rochiilor cu volane si a palariilor cu boruri mari, enigmatice, la domni cu monoclu si la dueluri romantice.

Putin mai sus se inalta la fel de impunatoare Casa Toma Stelian, fost avocat, politician roman, ministru al justitiei, ministru al apararii si un mare colectionar de arta. Construita in anul 1914 de catre arhitecul Ion D. Berindey, aceasta a fost donata statului roman in anul 1931, astazi adapostind sediul central al PSD. In anul 1925 a functionat ca Muzeu, unul din cele mai bine organizate din capitala, cuprinzand o bogata colectie de picturi, gravuri si sculpturi, o biblioteca cu circa 2000 de volume, colectii de reviste straine complete si reviste de arta.

Nu departe, pe partea dreapta, o alta cladire atrage atentia prin stilul stitlul clasic neoromanesc, prin sobrietate si maretie. Palatul Kisseleff, fosta casa boiereasca a lui Candiano Popescu, avocat, ziarist si general al armatei romane, si Constantin Iarca, mosier, om politic liberal, deputat si fost primar al Buzaului, a fost extins si refacut dupa anul 1910 de catre arhitectul Grigore Cerchez pentru a deservi ca resedinta membrilor familiei regale (Carol al II-lea, principesa Elena, Mihai I şi regina Elisabeta a Greciei) pana in anul 1940. Palatul a fost donat de rege Ministerului Invatamantului dupa ce matusa acestuia s-a mutat in Palatul Herastrau in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial. Pana la inceputul anilor 1980 Palatul gazduia sediul Ambasadei Sovietice. Prin anii 1981 -1982 palatul a fost transformat in camin studentesc. Aceasta transformare a necesitat si construirea unor corpuri anexe iar sapaturile pentru fundatie au dus la gasirea ramasitelor mai multor legionari executati si ingropati pe aceste locuri.

Pe aceeasi parte, la cateva minute de mers, se afla Vila Vasile Ganescu, construita in anul 1901 dupa planurile arhitectului I.D.Berindei. In constructia in stil elvetian si-a desfasurat activitatea timp de 10 ani (1918-1928) faimosul restaurant Chateaubriand. Astazi, cladirea impresioneaza prin eleganta ei. Imbinarile de lemn si forma ferestrelor denota maiestria arhitectului care a reusit sa creeze ceva unic, simplu si, in acelasi timp, sofisticat.

La intersectia Soselei Kisseleff cu Strada Ion Mincu se poate admira Vila Principesei Adina Woroniecki, vaduva lui Take Ionescu, prim-ministru al Romaniei Mari intre 1921 si 1922. Adina Cordescu,nascuta Olmazu, era mult mai tanara decat viitorul ei sot, acest lucru devenind subiect de barfa pentru gurile rele. Dupa trei ani de la casatoria celor doi, Take Ionescu moare de febra tifoida la Roma, vaduva sa devenind doamna de onoare a Reginei Maria. In anul 1929 se casatoreste cu printul polonez Korybut Woroniecki. Finalizata in vara anului 1940, casa poarta semnatura arhitectului de origine evreica Alexandru Zaharia (numele real: Zusman). Stilul venetian cu coloane bogat ornamentate la capatul carora se regaseste blazonul familiei ii da un aer aparte. Dupa nationalizarea din 1949 de catre regimul comunist, printesa a continuat sa locuiasca in bucataria casei  pana la moartea sa in anul 1975. Astazi, frumoasa vila se degradeaza incetul cu incetul din lipsa de interes a autoritatilor sprijinita de legile defectuoase ce ne guverneaza.

De asemenea, in aceeasi intersectie, pe partea stanga, o gradina de vara si o cladire modesta, dar eleganta, construita in stil romanesc dupa planurile lui Ion Mincu in anul 1891, ce are ca materiale principale de ornament lemnul cioplit si teracota smaltuita, te fac sa te opresti o clipa in care iti doresti doar cateva minute de odihna langa fantana din mijlocul curtii, sub arborii seculari. La inceputul secolului al XX-lea, Bufetul de la Sosea atragea ca un magnet lumea buna a orasului care venea sa il asculte cantand pe Grigoras Dinicu, violonist si sef de taraf. De asemenea, Bufetul era locul preferat de intalnire al amorezatilor care veneau aici pentru a manca fruptura la gratar si a bea bere. Astazi, Bufetul poarta numele de Casa Doina, insa indeplineste aceeasi functie pentru care a fost construit: aceea de restaurant de lux.

Intrand in parcul Kisseleff pe prima alee, mi-am continuat drumul catre Piata Victoriei. M-am inclinat majestuos in fata marelui poet Ovidiu al carui bust troneaza aceasta alee principala.  Si asa am ajuns in fata unui alt monument ce uimeste prin masa sa ( inaltime de 10,5 m;  diametru 3 m;  greutate de 50 tone). Opera a sculptorului Ion Bolborea, monumentul a fost inaugurat la 27 aprilie 2000 cu prilejul implinirii a 170 de ani de la infiintarea infanteriei romane. Din acest punct o alta cladire atrage atentia. Este vorba de actuala scoala gimnaziala nr 11 Ion Heliade Radulescu. Infiintata in anul 1896 sub numele de Scoala Comunala Mavrogheni, scoala este o continuare a celebrei scoli de meserii ce apartinea domeniului Mavroghenilor. Aceasta scoala s-a remarcat la inceputul anilor 1850 cu doua reusite tehnice realizate chiar de catre elevi: inlocuirea sobelor de teracota folosite la incalzirea cu lemne a localului cu incalzirea cu ajutorul aerului cald captat de la vatra bucatariei si transportat printr-o conducta de olane; si sistemul vechi de iluminare cu lumanari al scolii este inlocuit prin procedeul de iluminare cu lampi cu unt de rapita sau cu gaz.

In spatele scolii, ferita de zgomotul strazii si de ochii indiscreti ai curiosilor, sta ascunsa o mica bisricuta alba. Intrarea in curte este strajuita de o poarta impozanta. Micuta biserica a fost ridicata in anul 1787 de catre voievodul Nicolae Petre Mavrogheni si sotia acestuia drept multumire pentru ca fiica lor scapase de o boala incurabila. Se spune ca Voda Mavrogheni ducea o viata plina de aventuri. Ii placea sa isi faca singur dreptate, sa cutreiere capitala in lung si in lat deghizat in fel si chip pentru a nu putea fi recunoscut si pentru a putea observa in voie cum merg treburile tarii. In contradictoriu cu acest comportament, Voda Mavrogheni era extrem de extravagant pentru acele vremuri. Ii placea sa iasa la plimbare in calesti straluctoare trase de patru cerbi cu coarnele aurite sau insotit de un adevarat alai. Bineinteles ca stilul lui de viata nu a atras simpatia boierilor care nu au ezitat sa il porecleasca „pozna a firii” sau „nebunul”. Cu toate acestea, poporul l-a indragit foarte mult pentru implicarea de care a dat dovada in a le crea un trai mai bun. Pe domeniul lui, intins pe 16 hectare, Voda Mavrogheni a construit nu doar biserica mai sus amintita sau scoala de meserii, ci si un spital incapator (Spitalul Filantropia de astazi), o fantana publica unde se colecta apa adusa prin conducte de ceramica de la Izvoarele Cretulesti, o tipografie, un frumos chiosc pentru ceasurile tihnite de dupa-masa, un obor de vite, al doilea targ tinut saptamanal dupa cel al Mosilor care se intindea pe actualul teren pe care astazi sunt construite Institutul Geologic si Muzeul Taranului Roman.

In curtea bisericii se gaseste mormantul principesei Zoe Bagration (nascuta Vacarescu) alaturi de mormantul comun al familiei Filipescu; mormantul lui Mihail Constantin Sutu si al sotiei sale, Ecaterina- piatra de mormant a printului M.C. Sutu este reprezentata de un obelisc impunator ce are la baza o fotografie a acestuia in care este imortalizat in toata eleganta lui, imbracat in frac si purtand celebrul papion al epocii, incadrata de doi heruvimi; impozanta cruce de mormant a lui Ion Heliade Radulescu, dar si mormantul lui Horia Bernea, intemeietorul Muzeului Taranului Roman. Atentia mi-a mai fost atrasa de fantana construita la ordinul Elenei Aubert in memoria fiicei sale, Mariea. Se spune ca Mariea a fost amanta lui M.C. Sutu. Ascunsa dupa mareata intrarea in curtea bisericii se regaseste opera sculporului Mircea Spataru: 7 lumanari care ard deasupra unei pietre de mormant.  Simbolistica acestei opere a regretatului mare sculptor va las pe voi sa vi-o deslusiti. Consider ca fiecare trebuie sa si-o gaseasca in adancul sufletului sau, sa o priveasca din unghiul in care este obisnuit sa priveasca, sa se deschida siesi insusi pentru a lasa loc sa intre noilor sentimente de compasiune, de calm si de liniste, de iubire si de fericire adevarata izvorate dintr-un suflet cu adevarat curat.

Si asa am ajuns la celebrele cladiri ce astazi adapostesc trei dintre muzeele de seama ale Bucurestiului: Institutul Geologic, Muzeul Taranului Roman si Institutul de Stiinte Naturale Grigore Antipa. Insa despre acestea si celebra Piata a Victoriei voi vorbi altadata...